bibliotecă

Un mărțișor pentru Ion Creangă

Primăvara rămâne cel mai frumos anotimp, o continuă sărbătoare a vieții, împodobită cu flori, frunze, fluturi, păsări și multă veselie pentru fiecare dintre noi.

“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie !” – Ion Creangă, „Amintiri din copilărie” Azi, 1 martie, se împlinesc 184 de ani de la naşterea lui Ion Creangă, scriitorul pentru „copii între 7 şi 90 de ani”, un clasic al literaturii române remarcat prin măiestria poveştilor şi basmelor şi sale, cel mai iscusit, cunoscut şi admirat povestitor pe care l-a dat acest neam.

1. A alcătuit unul dintre primele abecedare românești. Abecedarul sau a fost foarte apreciat în Moldova acelor vremuri.

2. La început îl chema Ion Ștefănescu. Ulterior, și-a scimbat numele in „Creangă” după numele mamei.

3. Era un mare gurmand. În adolescență îi facea curte unei fete de preot, deoarece aceasta îi dădea mere si colivă.

4. A urmat cursurile școlii de preoți din Socola.

5. S-a însurat cu o fată de 15 ani. Deoarece nu putea fi preot fără să se însoare, el o găsește pe fata părintelui Grigoriu.

6. Socrul său a încercat să-l sugrume deoarece Creanga l-a acuzat că îl înșelase la zest

O prietenie rămasă în istoria literaturii. De ce? Pentru că doi oameni culţi sunt mereu pe aceeași lungime de undă, au un drum comun şi, deşi diferiţi, se completează perfect într-un întreg.

S-au întâlnit pe meleaguri moldoveneşti “În toamna anului 1874 apăru pe uliţele Iaşului un tânăr straniu, ca de vreo 24 de ani, voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici. […] Creangă, căruia îi plăcea să bată uliţele, văzu fără îndoială pe tânărul pletos, care şedea într-o vreme chiar la Samson Bodnărescu. ”

Aşa arată contextul în care s-au cunoscut cei doi: un poet cu o alură de gânditor şi un geniu al poporului român, aşa cum îl considera Mihai Eminescu. S-au împrietenit în scurt timp, Eminescu fiind impresionat de hazul lui Creangă, de felul în care rostea vorbele, proverbele şi zicătorile din popor, de mintea ageră pe care o avea.

bibliotecă

Aventura Abecedarului

În 1970 apare Abecedarul, la editura Lumina – poeziile fiind scrise de Grigore Vieru, proza de Spiridon Vangheli, ilustrațiile aparținându-i pictorului Igor Vieru. În 1980 apare abecedarul pentru preșcolari Albinuța, ilustrat de pictorul Lică Sainciuc. Despre dificultatea elaborării unui abecedar spunea poetul mai târziu că „a scrie un abecedar nu e o treabă ușoară. E ca și cum ți‑ar lega cineva picioarele și tu trebuie să mergi, ba încă și să alergi. De ce cu picioarele legate? Fiindcă nu ai litere. Ele se învață doar pe rând, una câte una. Cu patru, cu cinci litere (numai cele învă­țate) trebuie să faci o poezie, o poves­tioară! Și nu așa, ci una care să‑i placă copilului…” Despre prietenia care s-a legat între Grigore Vieru și prozatorul Spiridon Vangheli spunea cineva că ar compara-o cu aceea dintre Eminescu și Ion Creangă: „Peste un veac de poezie istoria se repetă. O frumoasă prietenie de creaţie în secolul IX dintre un poet şi un povestitor şi o altă prietenie dintre poetul Grigore Vieru şi povestitorul Spiridon Vangheli la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI”. În această aventură totuși, este impresionant cum, cu toate restricțiile, poeziile nu sunt doar rime goale, ci exprimă cu adevărat trăirile izvorâte din sufletul poetului. Povestește mai departe Spiridon Vangheli, cum după o noapte de nesomn, poetul nu-și putea găsi liniștea, a încercat să se odihnească, dar nimic:

Grigore-vieru

„Să fi trecut vreo 15 minute, nu mai mult. Uşa se deschide şi iese Grigore din întunericul cabinetului. Nu mai era cel de odinioară, scuturase oboseala şi zâmbea tainic. M-a rugat să-i dau repede o foaie de hârtie. Aşa s–a născut minunata poezie pe care de atâţia ani o ştiu toţi copiii acestui pământ: «Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag şi cu mirare/ Ascultă limba noastră./ De-ar spune şi cuvinte,/ Când la fereastră cântă,/ Ea le-ar lua, ştiu bine,/ Din limba noastră sfântă» (Frumoasă–i limba noastră). Cam în duhul acesta a fost scris întreg Abecedarul.”