Omul cu cele mai multe doruri…

Ion DruţăIon Drută s-a născut la 3 septembrie 1928 în satul Horodişte raionul Donduşeni. A lucrat la ziarele “Ţăranul sovietic”. “Moldova socialistă” şi la revista “Femeia Moldovei”. Primul volum de schiţe şi nuvele, “La noi în sat”, apare în anul 1953, urmat de alte lucrări de proză scurtă şi de romanele “Frunze de dor”, “Povara bunătăţii noastre”. În anul 1969 se stabileşte cu traiul la Moscova, publicînd şi în limba rusă mai multe volume de proză, eseistică şi dramaturgie.
La iniţiativa lui Ion Druţă este înălţat, lîngă Soroca, monumentul Poetului Anonim, numit “Lumînarea Recunoştinţei” (2004).
Este decorat cu Ordinul Drapelul Roşu de Muncă (1960), Ordinul Lenin (1988), Ordinul Republicii (1993).
Laureat al Premiului de Stat al RSS Moldoveneşti pentru romanul “Balade din cîmpie” şi nuvela “Ultima lună de toamnă” (1967). În anul 1988 i se conferă titlul de Scriitor al Poporului din RSS Moldovenească .
Membru de Onoare al Academiei Române (1990). Membru activ al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1992). Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Moldova (1999).
Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii (2008).

,,Când rândunica îşi face cuibul, când drumul prinde a toarce cărăruşe, când mugurul îşi desface din faşă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria. Vine încet, numărându-şi paşii, ca să îi pară drumul mai scurt. Vine cu o nuieluşă subţioară, smulsă de tata din gard, căci drumeţului multe i se întâmplă. Vine cu basmaua mamei aşezată în jurul gâtului – vântul e vânt şi niciodată să nu îi dai crezare.” (romanul ,,Horodiște”)

Reclame

Camil Petrescu, romancier, dramaturg…

Citat-Camil-Petrescu-638x338

Camil Petrescu s-a născut la București, la 22 aprilie 1894 – d. 14 mai 1957 . Este fiul lui Camil și al Anei Cheler. A rămas orfan de ambii părinți și a fost crescut la o doica din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfîntul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude”, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P. P. Negulescu . Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului”Între 1916-1918 participă ca ofiţer în primul război mondial, experienţa trăită acolo regăsinduse în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930). În 1916, e mobilizat şi pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăşi în prima linie, însă cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german îşi va pierde auzul la o ureche, fapt care îl va marca toată viaţa, după cum îşi notează în jurnal „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat…Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii…Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămân vecinic absent. În 1918, va fi eliberat din lagărul german, revenind la Bucureşti. Din anul 1920, participă la şedinţele cenaclului „Zburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. În 1933, publică cel mai valoros roman al său şi unul dintre romanele importante ale Modernismului european „Patul lui Procust”. În 1939 este numit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, unde va rezista doar zece luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române. Moare la 14 mai 1957, la Bucureşti. Astfel încât masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu „Un om între oameni” rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică”, pe motiv că cel care a fost un romancier, dramaturg, nuvelist, doctor în filozofie şi poet, Camil Petrescu îmbrăţişase principiile realismului socialist şi devenise unul dintre susţinătorii regimului comunist.

Pe urmele lui A. Mateevici

alexei-mateevici-www.moldovenii.md_-e1504526088245 (1)Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului. În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902,“cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă. La numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici.

Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cîntărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”. Cuget bogat, fire aleasă, el și-a consacrat străduințele slujirii poporului său cel oropsit. Suflet nobil și cinstit, s-a zbuciumat în căutarea adevărului, spre care a tins toată viața sa, dar pe care, cu toate acestea,nu i-a fost dat să-l pătrundă. De aici căutările lui chinuitoare, rătăcirile dureroase, care-și au explicația în izbitoarele contradicții ale epocii și în acele împrejurări specifice, în care el s-a format ca scriitor.

Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului. În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902,“cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă. La numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici.

În vara anului 1917 scrie poeziile: „Văd prăbuşirea”, „Cîntec de leagăn”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora” etc. La 17 iulie plăsmuieşte poezia „Limba noastră”. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească.
În anul 1934 la mormîntul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.
 Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cîntărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”. Cuget bogat, fire aleasă, el și-a consacrat străduințele slujirii poporului său cel oropsit. Suflet nobil și cinstit, s-a zbuciumat în căutarea adevărului, spre care a tins toată viața sa, dar pe care, cu toate acestea,nu i-a fost dat să-l pătrundă. De aici căutările lui chinuitoare, rătăcirile dureroase, care-și au explicația în izbitoarele contradicții ale epocii și în acele împrejurări specifice, în care el s-a format ca scriitor.

”Ţăranul” Creangă zgomotos şi şugubăţ

20180228_154259Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837 la Humuleşti. Părinţii lui au fost Ştefan a Petrei Ciubotarul şi Smaranda Creangă. A mai avut încă şapte fraţi. În 1847 incepe şcoala de pe lângă biserica din satul natal, Humuleşti, unde copiii erau învăţaţi de dascălul satului. Mai tarziu este trimis la bunicul din partea mamei, David Creangă. Acesta îl duce la şcoala din Broşteni. În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele de Ştefănescu Ion. Acolo, el îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). Smaranda, o femeie foarte ambiţioasă, dorea ca fiul ei să ajungă preot şi de aceea il înscrie la Şcoala catihetică din Fălticeni. La această şcoală apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care il va păstra toată viaţa. Şcoala din Fălticeni se desfiinţează, aşa că Ion Creangă pleacă la Iaşi şi se înscrie la cursul inferior al Seminarului teologic.

Din 1855 până în 1859, Creangă urmează cursurile seminarului, iar apoi, luând atestatul, revine în satul natal, pe care l-a iubit atât de mult şi de care nu a vrut niciodată să se despartă. Se însoară mai târziu la Iaşi, cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind diacon al acestei biserici.

In 1864 Creangă il întâlneşte pe Titu Maiorescu, care îl numeşte învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi. Timp de 12 ani este dascăl şi diacon pe la diferite biserici din Iaşi, dar deoarece nu respectă anumite reguli impuse de biserică este exclus definitiv din rândurile clerului.In 1875 il cunoaşte pe Mihai Eminescu, de care îl va lega o frumoasă şi durabilă prietenie. Acesta, dându-şi seama de talentul de povestitor al lui Creangă, îl îndeamnă sa pună pe hârtie ceea ce povestea cu atâta haz.

În 1875 publică povestea „Soacra cu trei nurori”, care este foarte bine primită de cititori şi criticii literari. Colaborează pe la diferite ziare şi reviste, la scrierea unor manuale. Apariţia sa la diferite cenacluri literare transforma intâlnirile respective în adevărate evenimente, marele povestitor reuşind să impresioneze cu povestile si povestirile sale pline de haz. Între 1875 şi 1883 scrie cele mai importante opere ale sale. Între 1883 şi 1889 a fost mai tot timpul bolnav. Suferă foarte mult la moartea lui Eminescu, astfel că, in ultima zi a aceluiaşi an în care moare Eminescu(1889) moare şi marele povestitor în bojdeuca sa de la Ţicău. Ramâne însă nemuritor prin opera pe care a scris-o.