Fii bun cu apa

imagesPe 22 martie sărbătorim Ziua Mondială a Apei. Această zi a fost aleasă în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului Înconjurator de la Rio de Janeiro din 1992. Sărbatoarea este de o reală importanţă, mai ales, pentru că apa este una din resursele indispensabile pentru viaţa omenirii. De asemenea, această festivitate mondială este un bun prilej de a reaminti cât de periculoasă este absenţa sau poluarea apei. Henri Coandă afirma  că “Secretul longevitatii e apa pe care o consumăm.”   Noi credem că, nu numai că apa este un secret al longevitatii, dar este motorul esenţial  al existenţei. Comunitatea internaţională atrage atenţia asupra conflictului dintre om şi natură, în special în privinţa poluării apelor. Specialiştii recomandă adaptarea la mediul înconjurător, şi nu influenţarea în mod negativ a naturii.

Deşi fac frecvent controale, autorităţile de la noi din ţară găsesc în fiecare an nereguli privind respectarea normelor de gospodărire a apelor.
Apa este una dintre resursele indispensabile pentru viaţa omenirii, de aceea trebuie păstrată curată, iar cei direct răspunzători pentru calitatea apei sunt chiar oamenii, care, prin acţiunile lor, îşi pun singuri sănătatea şi chiar viaţa în pericol. O depozitare necontrolată de deşeuri poate polua sursa de apă; o construcţie într-un loc nepermis, lipsa de igienizare şi salubrizare a unui curs de apă, un şanţ necurăţat sau depozitarea vegetaţiei ierboase sau forestiere pe malurile râurilor pot schimba cursul acestora sau, mai grav, pot provoca inundaţii.

Reclame

Poezia este muzica sufletului

 

timZiua Internaţională a Poeziei este sărbătorită pe data de 21 martie şi este declarată de UNESCO, începând din anul 1999, drept o recunoaştere a faptului că oamenii de litere şi de cultură, poeţii şi scriitorii din întreaga lume şi-au adus o contribuţie remarcabilă la îmbogăţirea culturii şi spiritualităţii universale. De asemenea, “Ziua internaţională a poeziei” urmăreşte să susţină creaţia poetică, stabilirea unui dialog între poezie şi alte genuri ale creaţiei, editarea şi promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor. Deși trăim într-o lume din ce în ce mai puțin sensibilă la frumusețea din jur, mult mai puțin atentă la valorile spirituale și sufletești, poezia există în tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie doar să ai ochi să o vezi! Poezia din jur, poezia din suflet, poezia din cărți. Avem nevoie de poezie precum avem nevoie de lucruri materiale, căci ce ar fi o viață lipsită de imaginație, de creativitate, de sensibilitate și de frumos? Cu siguranță am fi mai plictisitori , mai săraci în interiorul nostru.
În primul rând, poezia este o formă de manifestare în care accentul cade pe expresivitate și al cărei scop este acela de a exprima frumosul. Frumosul din jur transpus estetic, pentru a reda realitatea filtrată de imaginația poetului, în forme plastice menite să ne sensibilizeze și să ne înalțe spiritual.

Pe urmele lui A. Mateevici

alexei-mateevici-www.moldovenii.md_-e1504526088245 (1)Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului. În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902,“cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă. La numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici.

Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cîntărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”. Cuget bogat, fire aleasă, el și-a consacrat străduințele slujirii poporului său cel oropsit. Suflet nobil și cinstit, s-a zbuciumat în căutarea adevărului, spre care a tins toată viața sa, dar pe care, cu toate acestea,nu i-a fost dat să-l pătrundă. De aici căutările lui chinuitoare, rătăcirile dureroase, care-și au explicația în izbitoarele contradicții ale epocii și în acele împrejurări specifice, în care el s-a format ca scriitor.

Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului. În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902,“cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă. La numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici.

În vara anului 1917 scrie poeziile: „Văd prăbuşirea”, „Cîntec de leagăn”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora” etc. La 17 iulie plăsmuieşte poezia „Limba noastră”. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească.
În anul 1934 la mormîntul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.
 Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cîntărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”. Cuget bogat, fire aleasă, el și-a consacrat străduințele slujirii poporului său cel oropsit. Suflet nobil și cinstit, s-a zbuciumat în căutarea adevărului, spre care a tins toată viața sa, dar pe care, cu toate acestea,nu i-a fost dat să-l pătrundă. De aici căutările lui chinuitoare, rătăcirile dureroase, care-și au explicația în izbitoarele contradicții ale epocii și în acele împrejurări specifice, în care el s-a format ca scriitor.

”Ţăranul” Creangă zgomotos şi şugubăţ

20180228_154259S-a născut la 1 martie 1837 la Humuleşti. Părinţii lui au fost Ştefan a Petrei Ciubotarul şi Smaranda Creangă. A mai avut încă şapte fraţi. În 1847 incepe şcoala de pe lângă biserica din satul natal, Humuleşti, unde copiii erau învăţaţi de dascălul satului. Mai tarziu este trimis la bunicul din partea mamei, David Creangă. Acesta îl duce la şcoala din Broşteni. În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele de Ştefănescu Ion. Acolo, el îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). Smaranda, o femeie foarte ambiţioasă, dorea ca fiul ei să ajungă preot şi de aceea il înscrie la Şcoala catihetică din Fălticeni. La această şcoală apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care il va păstra toată viaţa. Şcoala din Fălticeni se desfiinţează, aşa că Ion Creangă pleacă la Iaşi şi se înscrie la cursul inferior al Seminarului teologic.

Din 1855 până în 1859, Creangă urmează cursurile seminarului, iar apoi, luând atestatul, revine în satul natal, pe care l-a iubit atât de mult şi de care nu a vrut niciodată să se despartă. Se însoară mai târziu la Iaşi, cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind diacon al acestei biserici.

In 1864 Creangă il întâlneşte pe Titu Maiorescu, care îl numeşte învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi. Timp de 12 ani este dascăl şi diacon pe la diferite biserici din Iaşi, dar deoarece nu respectă anumite reguli impuse de biserică este exclus definitiv din rândurile clerului.In 1875 il cunoaşte pe Mihai Eminescu, de care îl va lega o frumoasă şi durabilă prietenie. Acesta, dându-şi seama de talentul de povestitor al lui Creangă, îl îndeamnă sa pună pe hârtie ceea ce povestea cu atâta haz.

În 1875 publică povestea „Soacra cu trei nurori”, care este foarte bine primită de cititori şi criticii literari. Colaborează pe la diferite ziare şi reviste, la scrierea unor manuale. Apariţia sa la diferite cenacluri literare transforma intâlnirile respective în adevărate evenimente, marele povestitor reuşind să impresioneze cu povestile si povestirile sale pline de haz. Între 1875 şi 1883 scrie cele mai importante opere ale sale. Între 1883 şi 1889 a fost mai tot timpul bolnav. Suferă foarte mult la moartea lui Eminescu, astfel că, in ultima zi a aceluiaşi an în care moare Eminescu(1889) moare şi marele povestitor în bojdeuca sa de la Ţicău. Ramâne însă nemuritor prin opera pe care a scris-o.

 

Nicolae Rusu- om cu bun simț

nicolae_rusu.jpgNicolae Rusu este un prozator extrem de îndrăgit, cu un stil alert şi captivant tocmai fiindcă nu e prizonierul unui sentimentalism al locurilor .  Personajele sale se mişcă natural, fiind opera propriilor slăbiciuni omeneşti, dar şi a unui fundal istoric de o viclenie îndelung exersată. Programul și menirea unui scriitor e de a săpa necontenit în adâncurile ființei umane întru descoperirea frumosului din el. Nicolaie Rusu a venit în literatură direct din viață, fără ași face un stagiu filologic. Pe parcursul anilor, Nicolae Rusu nu s-a lăsat sedus de noile tendințe ce-și făceau tot mai insistent loc în literatură. Și-a continuat drumul, valorile estetice ale înaintașilor, a scriitorilor care au activat între cele două războaie. La această vârstă frumoasă îi dorim ani mulți cu sănătate, noi realizări.