Cel mai faimos lăutar

 

скачанные файлыNicolae Botgros conducător artistic şi dirijor al Orchestrei de muzică populară „Lăutarii” s-a născut pe 25 ianuarie 1953, în satul Badicul Moldovenesc, raionul Cahul, într-o familie de lăutari. Nicolae este fiul lăutarului Dumitru Botgros „cel straşnic”. Nicolae şi cei doi fraţi au învăţat să cânte la câte un instrument, pentru ca să poată încropi un taraf de nuntă sau orchestră pentru baluri. La şapte ani s-a dus la Şcoala de Muzică din Cahul. Mai târziu, cu banii de la mama (25 de ruble), Nicolae Botgros a ajuns la Soroca, la Şcoala de iluminare culturală. Aici, pentru prima dată, a asistat la un concert de-al „Lăutarilor”. A rămas vrăjit de orchestră. Tot la Soroca s-a îndrăgostit de Lidia Bejenaru, care avea să-i devină soţie. Prima orchestră dirijată de Nicolae Botgros a fost „Ciocârlia” de la Edineţ. În 1973 se mută la Chișinău şi este violonist în Orchestra „Mugurel” a Filarmonicii. Orchestra Naţională de muzică populară „Lăutarii” a fost fondată în anul 1970, în cadrul Filarmonicii de Stat. Considerat un „magician al viorii”, maestrul Nicolae Botgros a fost numit în 1978 la conducerea Orchestrei Populare „Lăutarii”. A dus faima muzicii populare în zeci de țări europene, dar și în SUA, Australia, Noua Zeelandă, precum și în toate ţările din spațiul ex-sovietic. În 2010, formația „Lăutarii” şi-a aniversat 40 de ani de activitate artistică. De-a lungul anilor, Nicolae Botgros a reușit să înregistreze doar două albume pentru sine, pe lângă sutele şi chiar miile de materiale muzicale înregistrate cu interpreţii de muzică populară. În anul 2002, maestrul a fost declarat dirijorul celei mai bune orchestre de muzică populară din întreg arealul românesc. Cu ocazia zilei de naștere,  îi urăm  multă sănătate și inspirație maestrului!

Anunțuri

La mulți ani, maestre!

 

images (1)Gheorghe Urschi s-a născut la data de 18 ianuarie 1948, în satul Cotiujenii Mari din raionul Șoldănești, RSS Moldovenească. A urmat cursuri de actorie la Școala de teatru “Boris Șciukin” din Moscova (1965-1969). După absolvirea studiilor la Moscova, a fost angajat ca actor la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău. A jucat în multe piese de teatru și a regizat zeci de spectacole: „Steaua fără nume” (Șeful gării), „Serghei Lazo” (Comisarul), „Jucării de oțel” (Christas), „Jocul dragostei și al întâmplării” (Arlequin). De-a lungul celor peste 40 de ani de activitate, a scris cărți și piese de teatru, a realizat numeroase emisiuni și concerte. El a scris câteva piese de teatru: „Mezinul” (1979), „Vom trăi și vom vedea” (1986), „Testamentul” (1992), „Testamentul – 2” (2001), „Doi cocori, două viori” (2003), „Și iar Chirița!” și o duzină de piese pentru copii; pe unele dintre acestea le-a regizat și a jucat în ele. Testamentul este un record pentru scena basarabeană – se joacă de 15 ani. Gheorghe Urschi a scris câteva volume de nuvele: „Dealul fetelor” (1977); „Insula adolescenței” (1980); „Băiatul cu ghitara” (1981); „Cazuri și necazuri” (1986); „Eu sar de pe fix” (1995), “Scrieri alese în 3 volume (2008) – Primul volum conține nuvele și povestiri, al doilea piese de teatru și al treilea scheciuri, monologuri și scenete de miniaturi. De asemenea, prin anii ’70-’80 el a tradus multă literatură din limba rusă: Vampilov, Astafiev etc. A scris versuri pentru mai multe cântece și a compus câteva piese de muzică ușoară și romanțe. De asemenea, a scris scenariile și a regizat trei filme: Cine arvonește, acela plătește (1989), Văleu, văleu, nu turna! (1991) și Fenta (2004). A devenit vestit și datorită emisiunii televizate Teatrul de miniaturi, precum și concertelor susținute prin satele Moldovei în anii ’80 cu Maria Urschi, cea care i-a devenit și soție și duetul Doina și Ion Aldea Teodorovici. Gheorghe Urschi este cunoscut în special ca realizator de emisiuni umoristice, în care ia în derâdere prostia omenească, rusismele, lenea, îngâmfarea, beția, corupția ș.a. și în care juca alături pe actorul Gheorghe Pârlea, cu care făcea un tandem de creație de câțiva ani buni. Gheorghe Urschi este membru al Uniunii Teatrale și  Uniunii Scriitorilor din Moldova. În iunie 2011 a suferit un atac cerebral, urmând un an de spitalizare, printre care 4 luni la o clinică de reabilitare în Israel. La 20 iulie 2012, Președintele Republicii Moldova Nicolae Timofte i-a conferit titlul de „Artist al poporului” pentru succese în activitatea de creație și merite în dezvoltarea genului satirico-artistic. Pe 18 ianuarie 2014, de ziua sa de naștere, a devenit cetățean de onoare al orașului  Chișinău. Îi dorim din suflet sănătate.

 

 

Grigore Vieru- poet și adevăr

Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stăimagesri de  spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.  (Literatura și Arta) .Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi deaceea merită cununa recunoştinţei noastre. Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun.Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mîndrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mîngîindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de Neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie” (Zaltur Victoria).

Dor de Eminescu

eminescu1Viaţa marelui poet naţional Mihai Eminescu a rămas o sursă inepuizabilă de teorii şi polemici. Dincolo de opera sa genială, există multe aspecte din viaţa sa mai puţin cunoscute publicului larg.  Astăzi, vă prezentăm 10 lucruri mai puţin cunoscute.

1. A scris poezii până în ultimele clipe ale vieţii În ciuda problemelor sale de sănătate, Mihai Eminescu a scris poezii până în momentul morţii. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul dintre buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii: Viaţa si Stele în cer.

2. A murit într-un halat ponosit, încuiat într-un salon  Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

3. Muza din spatele poeziei „Pe lângă plopii fără soţ” În vremea în care Eminescu a scris poezia „Pe lângă plopii fără soţ”, era indragostit de Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verisoara lui Caragiale. Prietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada Mercur nr.1, unde se ţineau seratele literare. Acolo a cunoscut-o Eminescu şi s-a îndrăgostit de ea.

4. Îşi speria tatăl cu şerpi În copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obişnuia să îşi sperie tatăl într-un mod bizar. Mergea în pădure să prindă serpi şi-i punea de vii în apropierea casei sale. Apoi îşi chema tatăl să vada „ce pasăre a prins” şi stătea deoparte râzând când bărbatul dădea cu ochii de reptile.

5. A urât matematica Mihai Eminescu nu a suportat niciodată matematica, fiind o materie cu care nu se împăca deloc. “N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pamantului”, se enţionează în “Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Calinescu.

6. Pasionat de fotbal şi înot Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Eminescu a fost fotbalul. Cunoscuţii poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea. Fotbalul l-ar fi deprins de la Aron Pumnul profesorul său din perioada adolescenţei când era elev la Cernăuţi.

7. A vrut să se călugărească  Pe 23 iunie Eminescu a cerut lui Maiorescu să intre la o mănăstire din Bucureşti şi să fie acceptat în rândurile călugărilor. ” Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” la sanatoriu, Eminescu a dat semnalul călugăririi. Dar ce notează Maiorescu? „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scria eminescologul Theodor Codreanu în lucrarea sa ”Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.

8. Citea cu voce tare Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. ”Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, scria Ioan Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau. În opinia sa, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.

9. Se încuia în cameră, zile şi nopţi întregi, ca să citească În zilele şi nopţile în care Eminescu se încuia în cameră pentru a citi, nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu. ”Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseala, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua biceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine”, mai povestea Slavici despre prietenul Eminescu.

10. Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!” Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!»